Muzica lăutarilor se numește muzica lăutărească. Nu există un singur stil muzical al lăutarilor, stilul muzical variază de la regiune la regiune, cel mai cunoscut fiind cel din sudul României.

Muzica lăutărească este complexă și elaborată, cu armonii dense și ornamentații rafinate, iar executarea ei necesită o tehnică bună. Muzica lăutărească nu trebuie confundată cu muzica țărănească românească.

Lăutarii s-au inspirat din toate muzicile cu care au avut contact: muzica pastorală a României, muzica bizantină cântată în biserică, precum și muzica străină, precum turcă, rusă sau vest-europeană. În timp ce lăutarii s-au inspirat din muzica locală, ei au influențat și muzica țărănească românească.

Improvizația este o parte importantă a muzicii lăutărească. De fiecare dată când un lăutar cântă o melodie, o reinterpretează. Din acest motiv, muzica lăutărească a fost comparată cu muzica de jazz. Un lăutar din trupa Damian Draghici, care a cântat și Jazz, a spus că muzica lăutărească este un fel de Jazz.

Repertoriul lăutarilor include hora, sârba, brâul (a high tempo hora), doiul, melodiile cu ritmuri derivate turcești (geamparaua, breaza, rustemul, maneaua lăutărească, cadâneasca), doina, de ascultare. poate fi considerată o formă mai complexă de doina), cântecul bătranesc, călușul, ardeleana, corăgheasca, ardeleana, batuta.

Binecuvantati cu talent, fara scoli absolvite de muzica, fara voci studiate, fara game repetate la nesfarsit, lautarii canta cu sufletul. Pentru suflete…

Dona Dumitru Siminica

Nu e lautar sau muzician care sa nu fi auzit de Siminica. De Dona Dumitru si de trilurile lui care-au spart obisnuitul si au mangaiat sufletul. Interesant este faptul ca foarte putine informatii s-au scurs despre viata lui particulara, si asta din motive foarte simple. Dona Dumitru a fost un personagiu, cum ii zice Johnny Raducanu, destul de retras, modest ca si caracter, caruia nu-i placea sa epateze dincolo de scena. Iar pe scena toata lumea-l remarca datorita vocii speciale si a emotiilor pe care le transmitea ascultatorilor. Glasul androgin al lui Siminica taia respiratia celui care-l auzea si umple inima de sentimente nemaiincercate.

“Siminica a fost unul dintre solistii cu o voce, asa, mai culta. Dar culta nu ca avea el scoala sau ca studiase alti cantareti – ca tiganii lautari n-au prea facut ei multa scoala si nici azi nu fac – ci era inzestrat, daruit cu o voce de exceptie. A fost un cantaret care canta de «of» sau, cum spun romanii, «de inima albastra». Pentru ca era favorit. Intotdeauna avea contracte si canta la lautari. Lautarii au si ei dreptul la distractie si au dreptul la tot felul de lucruri care se intampla in viata. Dar mai au un drept in plus fata de albi, de romani, au dreptul la priveghi”, spune maestrul Johnny Raducanu, care, de-a lungul discutiei pe care-a avut-o cu noi despre Siminica, nu o data, si nici de doua ori, l-a numit Ilie pe lautarul cu voce nemaintalnita si auzita.

sursa: Jurnalul National

Romica Puceanu

Romica Puceanu s-a născut în anul 1928, în București. Făcea parte dintr-o familie de cântăreți, fiica țambalistului Constantin Puceanu și nepoata violonistului Ion Puceanu, astfel că Romica Puceanu și-a făcut debutul la vârsta de 14 ani la Hanul Galben din Târgoviște.

Romica Puceanu s-a impus ca solista în taraful Frații Gore (Aurel și Victor), a căror verișoară era, interpretând cântece de pahar. În anii 1960-1970 Romica Puceanu a devenit o artista neîntrecută în planul muzicii lăutărești. Tot în aceasta perioadă a înregistrat câteva albume alături de mari artiști ai vremii: Florea Cioacă, Taraful Fraților Gore sau Ion Albeșteanu. În cântecele interpretei se observă influentele orientale îmbinate cu muzica tradițională țigănească. Spre exemplu melodia “Ileana, Ileana” are un ritm extraordinar cu influențe turcești. Romica Puceanu a luat în alcătuirea repertoriului folclorul muntenesc pe care l-a prelucrat adaptându-l stilului lăutăresc de București.

Apreciată pentru vocea ei unică și pentru temele cântecelor sale (iubire, viață, timp), Romica Puceanu începe să plece în turnee în străinătate, relevante pentru cariera ei fiind concertul în Israel și cel în Statele Unite ale Americii.

Vocea artistei Romica Puceanu, având un timbru pătrunzător, o impostație naturală și un ambitus impresionant, dublată de un simț al măsurii și al tonalității similar cu al instrumentiștilor, îi aduc “titlul” de regina cântecului lăutăresc. Romica Puceanu a fost și este apreciată și peste hotare, și reprezintă un punct de referință în muzica tradițională lăutărească.

Sursa: Folclor Romanesc

Zavaidoc

Zavaidoc, un nume emblematic pentru lăutarii României. În perioada celor două războaie mondiale, muzicianul reprezenta unul dintre vârfurile cântecului lăutăresc și al celui de petrecere, fiind un răsfățat al acelor timpuri. A cunoscut cele mai înalte culmi ale gloriei și avea o mulțime de fani.

Cucerea instantaneu publicul cu stilul său aparte de interpretare și reușea, de fiecare dată, să umple marile restaurante, grădinile și barurile bucureștene până la refuz.
Pe numele său real Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a născut într-o zi de primavară, pe 8 martie 1896, în Pitești, într-o familie de lăutari. Primele lecții de muzică le primește chiar de la tatăl său, celebrul țambalist și violonist Tănase
Teodorescu.

Trebuie spus că celebritatea sa în domeniul muzicii populare şi lăutăreşti a avut un preţ. Se spune că era atât de talentat, încât a refuzat din start oferta lui Dumitru Mihăilescu Toscani, celebrul tenor al Operei Române, de a i se alătura în cariera lirică.

Gabi Lunca

O legenda in muzica lautareasca, o voce care nu poate fi confundata, o voce care te face sa treci prin toate starile de la pahar si distractie la romante, Gabi Lunca s-a nascut intr-o familie de muzicieni in comuna Varbilau din Judetul Prahova. La varsta de 3 ani a ramas marcata de pierderea mamei pentru ca apoi acest lucru sa o transforme intr-o mare iubitoare de copii.

A inceput sa cante la varsta de 13 ani cu tatal ei Dumitru Lunca, un violonist remarcabil in cadrul Orchestei Armatei din Ploiesti, iar mai tarziu la 17 ani se angajeaza la Orchestra Flacara Prahovei din Ploiesti. Ionel Budisteanu o invita la varsta de 18 ani sa vina la Bucuresti si asa isi face debutul la radio, pentru ca apoi sa scoata primele albume impreuna cu Electrecord. Fiind foarte difuzate la radio piesele cantate de Gabi Lunca, apar si solicitarile pentru cantari la nunti.

La 26 ani se casatoreste cu acordeonistul Ion Onoriu, din comuna Fantanele si traieste cele mai frumoase clipe ale vietii alaturi de acesta. Cantau impreuna, castigau saci de bani si mai avea un singur dor: sa ramana insarcinata. Extrem de credincioasa, se roaga la Dumnezeu pentru un baiat si apoi se pocaieste lasand muzica lautareasca deoparte, continuand numai cu muzica religioasa.

Este si va ramane pentru multa vreme de acum incolo in amintirea noastra si ne va incanta auzul asa cum a facut-o si pana acum

Ion Voicu (Vioara)

La şase ani, Ion Voicu a început studiul viorii. Fiind admis la Academia Regală de Muzică din Bucureşti, a reuşit să absolve cursurile, care durau şapte ani, în doar trei ani, în 1940. Profesor şi îndrumător i-a fost Constantin Niculescu.

Primul său loc de munca a fost cel de violonist în Orchestra Radio, dirijată de Willem Mengelberg. Mengelberg nu a fost mulţumit la început de el. După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven şi Mendelssohn Bartholdy, Mengelberg a spus:

„Acum înţeleg, el nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică.”

A devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei vremi. La unul din concertele sale a atras atenţia lui George Enescu, care i-a oferit lecţii gratuite.

În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la Bucureşti un concurs muzical, iar Ion Voicu a obţinut primul loc.

Nelu Ploiesteanu

S-a născut în 1950 pe 16 decembrie în Ciorani, judeţul Prahova. Părinţii lui au fost lăutari din tată în fiu.Numele sau adevarat este Ion Dumitrache,Nelu Ploiesteanu fiind doar un pseudonim luat cu 25 de ani in urma.

Munceşte chiar de la 18 ani, când a început să cânte în satul natal şi când i-a murit tatăl. Cu timpul a învăţat să cânte şi la pian şi la acordeon.

A făcut armata un an si patru luni la Braşov, si la Timişoara. Dupa armata, in 1970 s-a mutat in Bucureşti la o ruda. A cântat 6 luni la acordeon la Teatrul de revista Ion Vasilescu avându-l ca dirijor pe Ion Albesteanu.

A cântat apoi la restaurantele Caraiman, Bulevard, Doina, Crama Domneasca, Caru’ cu bere.

În 1979 pleacă pentru prima dată într-un turneu în afară, cu Ansamblul Mugurelul (Franţa, Italia, Belgia şi Olanda).

Au urmat după aceea alte turnee în Italia, Spania şi Germania. Pleca câte 6 luni, după care alte şase luni rămânea în ţară. Ultima plecare a fost în 1996 in Germania.

A avut de multe ori ocazia sa rămână in străinătate dar a refuzat pentru ca a dorit „sa readucă in actualitate muzica veche românească”. Ii lipsea mult de tot familia dar trebuia sa plece pentru ca, tot de dragul familiei pleca de fiecare data – sa o poată întreţine. Mama lui inca trăieşte si încearcă sa o ajute cat de mult poate.

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache s-a născut în 1953, în orașul Buzău, fiul violonistului Aurel Tudorache, 1913-1995. În perioada 1975 — 1980 devine acordeonistul secund al Romicăi Puceanu, colaborând cu aceasta frecvent. În 1998 formează un taraf clasic: „Taraful Ionel Tudorache”, colaborând cu acesta până în prezent, cu foarte mici modificări de personal.

Ionel Tudorache este un artist de muzică lăutărească veche. Taraful Ionel Tudorache a înregistrat la Electrecord în anul 2000 un album numit “La Chilia-n Port”.

Ionel Tudorache sau „Fărâmiță” cum prietenii îl alintă, a beneficiat de un har și o înclinare către acordeon din fragedă copilărie. Cântă cu același acordeon Hohner, din copilărie. A frecventat cercurile celor mai buni muzicieni cum ar fi Romica Puceanu, pe care a acompaniat-o 5 ani, pentru a produce un excelent album de muzică originală, compoziție proprie atât versurile cât și muzica.

Melodia după care a fost denumit albumul “La Chilia-n Port” a fost folosită și în ecranizarea filmului Cel mai iubit dintre pământeni în regia lui Șerban Marinescu, realizat după volumul scris de Marin Preda.
I-a plăcut să cânte de mic copil, de la 7 ani. Primul cântec la acordeon a fost ‘Marea de Smarald‘, pe care l-a învățat de la unchiul său. La început a abordat muzica ușoară, valsuri, iar de muzica lăutărească s-a apucat abia la 15 ani. Sub aripa tatălui sau, violonistul Aurel Tudorache, Ionel Tudorache s-a împrietenit foarte repede cu acordeonul. A încercat la început să cânte și cu vioara, însă tatăl lui nu l-a lăsat.

A crescut cu cântece lăutărești vechi, și chiar dacă încalcă puțin tradiția melodică, marele lui talent nu se sprijină doar pe ureche. 

Toni Iordache (Tambal)

La varsta de patru ani, Toni Iordache a invatat sa cante la tambal. Prietenul sau, trompetistul Costel Vasilescu, isi aduce aminte de prima lor intalnire: “L-am cunoscut pe Toni in 1954 intr-un sat din apropierea Bucurestiului. Toni canta acolo si toti ceilalti stateau impietriti in jurul lui, pentru ca melodia lui era innenbunitor de buna”.

Iordache era un muzician asa de talentat, incat curand a fost trimis in turnee prin mai multe tari europene, prin USA si Asia ca reprezentant al Republicii Socialiste Romania. Adesea, la intoarcerea acasa, mergea de pe aeroport direct la cate o nunta unde trebuia sa cante impreuna cu trupa sa.

La inceputul anilor 1970 a fost arestat pentru detinere ilegala a unor monede straine. S-a spus ca dorea sa-i cumpere sotiei o haina de blana cu banii pe care-i pusese de-o parte.

“Avem trei genii in Romania, Nicolae Ceausescu, Ilie Nastase si tambalistul Toni Iordache! Chiar vreti sa-l condamnati pentru cativa dolari?” – a spus liderul orchestrei – Florian Economu – la proces, incercand sa sensibilizeze judecatorul, dar nu a reusit sa-l scape de inchisoare.

Toni Iordache a devenit faimos in special pentru solo-urile sale complexe. Pentru el tehnica interpretarii la tambal nu era doar una a vitezei; sensibilitatea melodiilor sale, indemanarea, imaginatia si carisma sa l-au facut pe Iordache un adevarat maestru intre lautari.

Gica Petrescu

Gică Petrescu (n. 2 aprilie 1915, Bucureşti; d. 18 iunie 2006, Bucureşti) a fost un cântăreţ de muzică uşoară şi lăutărească.

A debutat la 18 ani, ca proaspăt absolvent al Liceului “Gh. Şincai” din Bucureşti, într-o formaţie studenţească. La o serbare a venit compozitorul Ion Vasilescu. El a fost cel care l-a dus pe Gică Petrescu la radio, unde şi-a făcut lansarea oficială. După moda epocii, la început a cântat la baluri şi concerte de estradă; între 1937-1939 s-a afirmat profesional alături de orchestrele “Radu Ghindă” şi “Dinu Şerbănescu”, la Cazinoul din Sinaia.

Perioadei începuturilor, marcată de turnee concertistice, îi urmează recunoaşterea ca profesionist: angajamente la teatrele “Alhambra”, “Gioconda” şi “Boema” (din 1940), la “Grădina Savoy”, sub conducerea lui Ion Vasilescu, şi la “Teatrul C. Tănase” (din 1944). În afara numeroaselor turnee internaţionale întreprinse de-a lungul carierei, deţine un record în privinţa numărului de piese compuse şi interpretate (peste 1.500), înregistrate într-o impresionantă discografie, multe dintre ele devenind în timp şlagăre — piese preluate în repertoriul lor de mulţi alţi interpreţi ai genurilor respective.

Gică Petrescu a cântat live până la vârsta de 91 de ani.

Faramita Lambru

Se spune că a fost un celebru lăutar. Doar că Fărâmiță Lambru a fost mai mult de atât. A fost un virtuoz acordeonist, un apreciat cântăreț și un vremelnic actor. Poate că nu putem aprecia corect dacă artistul avea cu adevărat har, însă faptul că el a fost membru al formației care o acompania pe Maria Tănase, atârnă greu în balanța oricărei judecăți superficiale.

Băiatul cu ochi negri, bulbucați, cu părul creț și cearcăne pronunțate, s-a născut într-o familie de țigani lăutari. Tatăl său, violonistului Tudor Fărâmiță, și-a dat repede seama că băiatul are ureche muzicală și i-a speculat (în sensul bun!) această aptitudine.

Poate că Fărâmiță Lambru, așa talentat cum era el, ar fi rămas un anonim interpret într-o orchestră dacă n-ar fi avut curajul și îndrăzneala tinereții (avea numai 24 de ani) de a se prezenta în fața Mariei Tănase, la Teatrul de Estradă, pentru a da o probă.

În orchestra ei era nevoie de un instrumentist. Talentul, dar și bunul lui simț, bunătatea și capacitatea de a-i face pe oameni să râdă, toate la un loc au convins-o pe divă să îl păstreze.